Ștefan Lazea – In Memoriam
decembrie 16, 2023
Localitatea Dumbrăviţa este aşezată în partea de nord-est a Transilvaniei, pe malul stâng al râului Ţibles. Din punct de vedere administrativ, aparţine comunei Spermezeu din judeţul Blstriţa-Năsăud.
Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul actual al localităţii Dumbrăviţa datează din epoca bronzului. Acestea au fost descoperite în punctul numit Obârşii şi provin de la o necropolă dacică, aparţinătoare culturii Wittenberg, din epoca bronzului[1].
De la bun început trebuie precizat faptul că prima atestare documentară a unei localităţi nu înseamnă că ea atunci a fost înfiinţată. Mai ales atunci când este vorba despre una românească. În Evul Mediu, neavând o elită care să le reprezinte şi să le apere interesele în raport cu oficialităţile maghiare, românii apar în documente doar atunci când este vorba de împărţirea unor moşii, de cumpărarea sau zălogirea unor sate, sau de diferite procese purtate între stăpânii localităţilor respective.
În deplină concordanţă cu cele afirmate anterior, prima atestare documentară a localităţii Dumbrăviţa la 1456 nu înseamnă momentul înfiinţării ei, ci doar vine să confirme o stare de fapt existentă la acea dată. În lipsa unor dovezi palpabile (cum ar fi de exemplu cele arheologice), nu putem să facem nici o presupunere asupra datei exacte a întemeierii localităţii deoarece nu avem nici un suport ştiinţific.
Începând cu această dată şi până la 1928, când numele oficial va deveni cel de Dumbrăviţa, localitatea va fi pomenită în documentele vremii sub mai multe denumiri[2]:
- 1456: Deugmezew
- 1485: Degmezeö
- 1576: Deughmezeo
- 1608: Döigmezö
- 1611: Deogmezeo
- 1733: Dög
- 1750: Dyug
- 1760: Gyung
- 1762: Gyugijo
- 1850: Gyugu
- 1854: Dögmezö, Giug
- 1918: Dumbrăviţa
Se pare că numele localităţii a derivat din cuvintele maghiare dög (= mortăciune, animal mort) şi mezö (= câmp)[3]. Pe seama originii numelui localităţii circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că în vechime, în urma unei bătălii, au rămas mai multe cadavre neîngropate. Intrate în putrefacţie, acestea au provocat un miros urât, de unde şi denumirea ungurească a localităţii (Dögmezö = Câmp cu mortăciuni). O altă variantă spune că, tot în vechime, aici exista un loc plat în care se aduna apa venită de la Perişor şi Păltineasa, formând o mlaştină urât mirositoare.
Numele actual, Dumbrăviţa¸ a fost dat în mod oficial în anul 1928, şi derivă din apelativul dumbravă (s.f., pădure de stejar) şi sufixul diminutiv iţă[4].
În momentul primei atestării documentare – 1456 – localitatea Dumbrăviţa era în posesia lui Ioan Farkas de Herina şi ţinea de domeniul Săsarm. De fapt, data mai anterior amintită reprezintă momentul în care localitatea Dumbrăviţa trece în posesia unor noi stăpâni, şi, anume, Ioan şi Nicolae, fiii lui Farkas Tamás. Acest fapt se datorează infidelităţii vechiului stăpân (Ioan Farkas de Herina) faţă de regele maghiar, Ladislau al V-lea. Câţiva zeci de ani mai târziu, în 1485, Farkas Tamás, cu acordul noului rege al Ungariei, l-a numit ca moştenitor al satului pe Héderfáy Mihai. Pentru anul 1493 satul se pare că ţinea tot de domeniul Săsarm.
La începutul secolului al XVI-lea, mai precis la 1502, reapare ca stăpân al satului Ioan, fiul lui Farkas Tamás, care îl va numi drept moştenitor al proprietăţii Dumbrăviţa, în cazul lipsei de urmaşi, pe Ioan Bikli, cumnatul său. Se pare că în familia lui Farkas Tamás problema moştenitorilor era una deosebit de acută datorită impotenţei pe linie masculină a membrilor acesteia. Lipsa unui moştenitor desemnat încă din timpul vieţii de către fostul proprietar, putea să ducă, după moartea acestuia, la numeroase lupte între rudele sale. Cea care avea cel mai mult de suferit era chiar proprietatea respectivă care, în cele mai multe cazuri, sfârşea prin a fi împărţită în mai multe bucăţi. Tot aşa se poate explica şi motivul pentru care, în 1485, Farkas Tamás, tatăl lui Ioan Tamás de la 1502, ştiind probabil că fiul său suferă de aceeaşi boală ca şi el, a preferat să lase moşia lui Héderfáy Mihai.
Referitor la acest domeniu, documentele pomenesc la 1485 (la 29 de ani după prima atestare documentară a Dumbrăviţei), existenţa unui castellum (reşedinţă nobiliară), iar la 1502 a unui castrum[5], care au aparţinut probabil stăpânilor domeniului mai sus amintit.
Pentru mai bine de cincizeci de ani (până în 1562 când este amintit ca şi proprietar Farkas Farkas) informaţiile referitoare la Dumbrăviţa lipsesc, semn că în perioada respectivă localitatea nu a avut parte de evenimente deosebite.
1576 este anul în care Dumbrăviţa va intra, pentru prima dată, în posesia unui membru din importanta familie nobiliară maghiară Báthory. La fel ca şi în 1456, doi membrii ai familiei de Herina, Ioan şi Nicolae, fiii lui Farkas Farkas (acesta era mort la data respectivă), vor pierde domeniul Dumbrăviţa din cauza nesupunerii lor faţă de principele Ştefan Báthory. Noul proprietar se va numi Kristóf Báthory care, în 1577, a ocupat proprietatea mai sus amintită, în prezenţa cnezilor Esztan Gheorghe şi Maxin Simion, doi locuitori ai satului. Cei doi fraţi se opun acestei hotărâri a principelui Ştefan Báthory şi îl izgonesc pe trimisul acestuia, Kristóf Báthory. Revoltele fraţilor Ioan şi Nicolae Farkas împotriva hotărârii principelui continuă şi între anii 1581 şi 1585[6].
În anul 1589, noul principe al Transilvaniei, Sigismund Báthory, a dăruit proprietatea cardinalului Andrei Báthory. Însă, în următorul an, Nicolae Farkas, împreună cu copiii fratelui său, Ioan (care între timp a decedat), Toma, Ştefan, Ioan, Francisc şi Mihai s-au opus înregistrării. Cinci ani mai târziu, aceleaşi persoane s-au opus din nou.
Localitatea va cunoaşte un nou proprietar în anul 1596 când, din cauza infidelităţii lui Andrei Báthory (se pare că până la urmă opoziţia lui Nicolae Farkas a fost înfrântă), proprietatea va fi dăruită de către principele Sigismund Báthory lui Tahy Ştefan. Acesta, la rândul lui, a numit-o drept moştenitoare pe soţia lui, Susana Kendy. Respectiva numire a fost reînnoită în anul 1601.
În anul 1607 proprietar era Kendy Ştefan. În anul următor, proprietatea va fi dăruită de către proprietarul mai sus numit lui Nápolyi Petru[7].
La 1612, Dumbrăviţa are un nou proprietar, în persoana lui Németi Gheorghe. Şapte ani mai târziu (1619), Kendy Cristina a încredinţat proprietatea lui Haller Sigismund. Însă la înregistrarea din 1620 s-au opus mai mulţi membri din familiile nobiliare Bánffy şi Bornemissza.
Se pare însă că, în cele din urmă, câştig de cauză a avut Sigismund Haller care, în 1624 a lăsat proprietatea drept moştenire fratelui său, Ştefan Haller. Faptul a fost confirmat în 1630 şi de către principele Gheorghe Racokzi I. Doi ani mai târziu, aceasta a fost pierdută de către Ştefan Haller datorită lipsei urmaşilor, în favoarea lui Kekedy Sigismund. Acesta, la rândul său, va lăsa moştenire soţiei sale proprietatea Dumbrăviţa.
La mijlocul secolului al XVII-lea, Dumbrăviţa se afla în posesia lui Ştefan Haller[8]. La 1658 acesta avea 22 iobagi. Doi ani mai târziu, la 1660, Barcsay Akos, conform testamentului lui Kekedy Sigismund, l-a numit ca proprietar pe Beldy Paul. Acestei înregistrări i s-au opus însă mai multe persoane printre care s-au numărat Bethlen Farkas, Bethlen Gergely, Bethlen Elek, Ecaterina Kemeny. Pentru moment opoziţia acestora nu a avut nici un rezultat deoarece proprietatea a rămas în gajul lui Beldy Paul.
În timpul principelui Mihail Apaffy situaţia proprietarilor acestui sat a fost extrem de instabilă. Astfel, într-o primă fază, principele Apaffy a luat proprietatea de la Beldy Paul şi a dăruit-o lui Bethlen Farkas, Bethlen Gergely, Bethlen Elek, opozanţii de la 1660. Însă, în acelaşi an, pe 19 octombrie, pe baza testamentului lui Kekedy Sigismund, acelaşi principe Apaffy a dat ordin să fie pus în posesie Beldy Paul. Pentru câţiva ani situaţia proprietarului Dumbrăviţei s-a stabilizat. Dar, în 1678, Beldy Paul a căzut în dizgraţia principelui Apaffy, motiv pentru care proprietatea i-a fost confiscată şi dăruită celorlalţi aspiranţi la ea, şi anume Bethlen Farkas, Geergely şi Elek. La sfârşitul secolului al XVII-lea, dintre cei trei proprietari amintiţi mai sus, documentele îl menţionează doar pe Bethlen Gergely[9]. Următoarea atestare documentară a unor proprietari ai satului este la 1744 când este amintit Bethlen Laszlo.
După răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan datele despre sat sunt ceva mai consistente, în sensul că sunt pomeniţi, de exemplu, şi numărul de iobagi pe care îi deţineau proprietarii satului. Astfel, principele Bethlen Paul avea 29 de iobagi şi patru jeleri în 1786, iar principele Bethlen Gergely, în aceeaşi perioadă, avea 35 de iobagi şi patru jeleri[10].
La începutul secolului al XIX-lea, satul Dumbrăviţa se afla tot în posesia familiei Bethlen. În 1820, Bethlen Francisc stăpânea 36 de parcele din teritoriul satului iar Bethlen Carol cu şase mai puţin, adică 30. Documentul, din păcate, nu dă nici o informaţie despre mărimea acestor parcele. Pentru mai bine de patruzeci de ani nu se mai pomeneşte nimic despre proprietarii satului (la Kadar). În 1863 aflăm că principii Paul, Carol şi Francisc Bethlen primesc despăgubiri domneşti, fără a se face vreo precizare în acest sens.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, în urma unui proces de împroprietărire între ţărani şi Livia Masconi, soţia contelui Ernest Bethlen, aceştia au câştigat o grădină pe care s-a construit între anii 1894-1896 biserica actuală, iar între 1904-1906, sub patronajul direct al bisericii s-a construit un local de şcoală[11].
Cele două conflagraţii mondiale au provocat pierderi materiale dar mai cu seamă umane şi în rândul locuitorilor din Dumbrăviţa. Astfel, un număr de şi-au aflat sfârşitul prin diferite părţi ale Europei. În cinstea lor, a fost ridicat în curtea bisericii un monument care să amintească urmaşilor jertfa lor.
Vasile Mizgan
Sursă hartă: Josephinische Landaufnahme
[1] T. Soroceanu, Al. Retegan, Neue spätbronzezeitliche funde im norden Rumäniens, în Dacia, p.195-229.
[2] C. Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1969, p.214.
[3] J. Kádár, Szolnok doboka vármegye monographiája, vol.3, Dej, 1900, p.368.
[4] DEX, p.285.
[5] Entz Géza, Erdély épitészete a 14 – 16. Században, Kolozsvár, 1996, p.474.
[6] J. Kádár, op.cit., 365.
[7] Ibidem, p.366.
[8] Ibidem, p.366.
[9] Ibidem, p.366.
[10] Ibidem, p.367.
[11] N. Herman, Monografia protopopiatului Dej, Dej, 1920, p.81.
